Lectia de incredere

    Increderea pentru doi indragostiti se rezuma la a lasa telefonul deblocat sau la a te loga pe facebook de pe laptopul celuilalt, ca doar traim in secolul 21.
    Pentru mine increderea s-a nascut dintr-un acces de furie. E greu de crezut dar va cer putina rabdare.
    Eram la mare impreuna cu prietena mea de pe vremea aceea, doi tovarasi si o fata care se presupunea ca era crush-ul unuia din prieteni mei. Prefer sa nu dau nume momentan.
    Dupa 3 zile de semi distractie la mare, spun semi deoarece preferintele noastre erau la poluri opuse, urma sa plecam acasa. Eu eram soferul. Ne-am trezit cu totii la 8 si
am decis sa mergem la plaja pana la 12 13 maxim iar apoi sa plecam spre casa. Celalt prieten, care venise cu noi, neinsotit, se intalnise in statiune cu prietena lui iar
acum urma sa o "puna" la tren. Toate au fost frumoase pana ce am aflat ca trenul trebuie sa plece la ora 16, nu la 11 cum stiam noi.
    De fel sunt o fire calma, poate prea calma uneori si cu bun simt.
    Evident ca nu am comentat nimic si am asteptat sa plece trenul.
    La ora 16 30 eram impachetati conserva in masina si gata de drum. Afara erau cam 33 de grade, masina nu avea aer conditionat si mai statuse si toata ziua in soare.
    Pana am iesit din statiune s-a facut ora 18. Inca 2 ore si e noapte. Am fi putut la fel de bine sa mai stam o seara
dar daca tot luasem decizia sa plecam, nu puteam pierde locul in coada de masini de 5 kilometri.
    Pana am ajuns la autostrada, soarele incepea sa ne faca cu mana. Mirobolant, deja e noapte si noi nici nu eram pe drumul spre casa.
    I-am rugat explicit pe cei 4 pasageri ai mei sa ma tina de vorba pana ajungem, deoarece nu mai parcursesem un drum atat de lung pe timp de noapte.
    Benzile erau inguste, din fata veneau masini constant iar eu, avand si probleme de vedere, nu puteam rezista.
    Dupa ce am adresat rugamintea, au trecut 10 minute si toata lumea dormea. Incepusem sa transpir excesiv, masinile din sens opus ma orbeau
iar drumul abia il mai vedeam. Din nou, din bun simt, am zis sa nu ii trezesc. Mi-am aprins radioul si am continuat gandindu-ma  ca daca e sa ne infigem sub vreun Roman
e vina lor ca nu m-au ascultat. Preferam totusi un pom de care sa ma izbesc, macar asa ne-ar fi recunoscut familiile. Ce era asa mare lucru? 200 de kilometri pe timp de noapte
pentru prima data suna palpitant, speram si sa ii termin. Dupa ce am trecut podul la Giurgeni au inceput visele.
    Am atipit prima si ultima data si m-am trezit pe contrasens, cu roata stanga afara de pe carosabil, speriat si ud; din cauza transpiratiei, bineinteles; inca nu ajunsesem
la stadiul ala. Era clar, trebuia sa opresc imediat ce gaseam o parcare.
    Una peste alta, radioul a ramas fara semnal si l-am oprit.
    Cei din spate au inceput sa sforaie cu nesimtire de parca ar fi tras la jug 12 ore la 35 de grade si deja nu mai suportam.
    Kilometrii se scrugeau sub rotile bolidului meu de 1400 de cm cu 75 de armasari sub capota fabricata la Pitesti sub nume frantuzesc.
    Deja eram extenuat, dar continuam sa apas acceleratia in stilul in care ma trezeam pentru cursurile de la 8 din facultate. Din cauza nervozitatii,
m-am mai trezit si am zis sa apas putin frana, cat sa le dau un mic soc, poate se simte vreunul.
    Cei din spate erau bine intepetini in scaune, insa prietena mea care isi adoptase o pozitie de somn pe-o parte de parca se afla pe o saltea dormeo cu 3 straturi de buret, a facut cunostinta cu bordul loganului, si s-a convins ca era din plastic 100%.
    S-a speriat si m-a intrebat in soapta, sa nu cumva sa ii trezeasca pe ceilalti, ce s-a intamplat, eu justificandu-ma ca am ocolit o groapa.
    Bineinteles, dupa 5 minute a adormit din nou, in aceeasi pozitie pe care nu mi-o explicam. drumul a devenit tot mai scurt iar cand in sfarsit ma apropiam de casa am inceput sa empatizez cu persoanele in hibernare din jurul meu.
    Imi imaginam ce bine o sa dorm cand ajung, sau ce bine era daca ar fi condus altcineva. Insa atunci mi-a picat fisa, s-a aprins neonul, sau altfel spus, pentru prima data in 250 de kilometri am inceput sa gandesc.
    Daca ar fi condus altcineva nu as fi putut dormi. Asta era cea mai mare dovada de incredere pe care prietenii mei mi-o puteau oferi.
    Au dormit toti cei 280 de kilometri, fara nicio grija ca ne-am putea face piftie in orice secunda, fara macar sa stim ce se intamplase.
    Incredere naiva as spune, deoarece eu inca ii mai multumeam divinitatii ca am ajuns intreg acasa.